Haide vino, e toamna iar…

Tacuta s-a asezat deodata toamna la fereastra mea…Tacuta am fost si eu cand am privit cum frunzele ma acopera cu bruma lor rosiatica si innecacioasa in unele zile, dar atat de revigoranta in altele. Am privit si am ascultat, asa cum faceam odata, cand singura mea scaparea erau strazile Bucurestiului cu tot ce aveau ele, frumos sau urat, sa imi arate, sa imi povesteasca. Niciodata nu am trait senzatia repetarii unui anotimp. Niciodata nu am trait o vara sau o toamna asemanatoare cu cea de dinaintea ei. Clipele trezite din celuloza gandurilor mele s-au concretizat pe patura spirituala si palpabila a frunzelor si a anotimpului in sine. O toamna insorita este ca un vin dulce si fin, care a stat la adormit secole intregi pana sa amorteasca de placere papilele noastre. Un vin care ne incetoseaza mintea si fapta, doar pana la momentul in care vom stii cum sa simtim toamna. Este ca o arta de fapt. Ca o arta naiva prin nivelul sentimentul concret pe care trebuie sa il i gasesti, dar impresionista prin campul frumosului care asterne in fata sufletului nostru. Uneori cred ca stiu ca gust din anotimpul pe care il traiesc acum. In momentele acelea, trag cu lacomie aer in piept si invat cum sa ascult.

Despre lucruri marunte si impliniri

Daca as putea sa imi inlocuiesc clipele de ratacire cu crengile inmugurite ale unor copacii, as face-o. As purta culoare deasupra exteriorului meu si mi-as asocia sentimentele si caldura sufleteasca nu cu inima, ci cu o padure insingurata de timp, intretinuta de vant si ploaia. As trai liber si as iubi fara retineri, fara dureri ascunse si melancolii regretate. As picta si mi-as acoperi corpul cu panza albastra de cearsaf, in timpul verii, iar iarna as purta fara jena pulovarul lui gri.

Daca as putea sa-mi las mintea si vocea sa vagabondeze cu nerusinare in toate cinematografele, salile, strazile si amfiteatrele lumii, ale locului meu sfant si drag, daca doar as putea sa-mi strig gandurile razand cu pofta copilului care a descoperit calea jocului si a manifestului impotriva somnului, numai daca as putea sa umblu nestingherita prin curtile oamenilor straini, prin ungherele cu iz de moda secolelui trecut, prin cuferele vechi din piele ticsite cu rochii dantelate, mii de rochii, de palarii, de manusi pastrand amprenta altor perechi, daca as putea sa miros trecutul si sa privesc prezentul cu detasarea si inconstienta omului liber…

Purtarea mea in societatea si locul in care traiesc si in care vreau sa fiu fericita imi inseala privirea asemeni celei mai bine puse la punct iluzii. Eu cred in libertatea si in dorinta mea de a creea. Stiu ca mainile si gandul meu exista independente de prezenta stramba si ingusta a oamenilor care uita sa-si nasca talentul si dragostea. Copii generatiilor in care eu cred nu s-au nascut si nu se vor naste niciodata prin ignoranta si plafonarea oamenilor care nu si-au murdarit niciodata mainile de culoare, care nu au surprins niciodata un zambet sincer prin lentila imaginara a unui aparat de fotografiat sau care nu si-au tipat niciodata sufletul in fata unei multimii de oamenii.

Eu stiu ca vreau sa fiu libera. Pana acum, realizarea mea cea mai mare este un gand, un fapt real si  concret: acela ca iubesc neingradita si sunt iubita la fel…

Irina

Ciocniri sentimentale

Iti explicam din priviri, tu imi raspundeai din cuvinte,

Ne proclamam indragosti profeti de poezie si de teatru.

Cand eu iti deschideam haina toamnei, tu imi intorceai clepsidra timpului si a gandului

La nesfarsit, tu sarutai si florile si coapsa invingatoare a verii si a somnului.

La nesfarsit, eu mangaiam copacii si buzele uscate ale unor chipuri sub care nu mi te-ai aratat niciodata.

Eu te iubeam si tu imi admirai debutul toamnei si al tineretii.

Irina

Bittersweet

In seara asta mi-am descoperit din nou sufletul. Sufletul adevarat, indepartat si tapetat cu toate amintirile despre care vorbesc sau despre care tac, cu toate intensitatile astronomice care imi ofera credibilitate si adevar. In serile ca asta imbratisez, cu marginile dezvoltand intepaturi sacadate, imbratisez adevarul meu, al povestii mele. Asa am descoperit, in penultima zi a lunii august, ca in sufletul meu traiesc si vor traim mereu, doua sufletele, doua perechi, doua prezenturi si doua trecuturi. Unul este el-dragul meu, iar celalat suflet este al ei. Am sa ii spun M., pentru ca isi ascunda candva prezenta sub numele iluziei, sub numele de Maria. Mie imi placa insa, sa ma gandesc la ea, ca fiind oglindirea mea. Oglindirea trairilor mele. A gandurilor sau a frustarilor, a temerilor si a sperantelor, oglindirea trecutului si presimtirea viitorului . Partea asta a sufletului meu este bulgarele, cufarul meu cu amintiri si lucruri pretioase. Inauntrul eu pastrez ceea ce uneori poate nu imi mai amintesc sau poatre mi-e greu sa o fac. Pastrez zile, zile nesfarsite inlantuite unele de altele cu firul subtire si nemuritor al cuvintelor. Pastrez ploile toamnei zugravite pe o muzica vie si strang cu sarguinta si devotament fiecare lacrima care mi-a alunecat pe obraz. Pastrez tot ce am trait vreodata, asa cum am trait, neslefuit si neintinat, neamagitor si deloc patetic, crud ca ochii unui copil si protejat de indiferenta si nepasarea lumii.

M. are maini frumoase care par sa nu fi tinut niciodata o alta pereche, dar care in acelasi timp imi par sa fi cucerit tarmul marii si sa fii cunoscut aspreala pamantului pe care paseste. Aura amintirii si a trecutului o invaluie si pluteste deasupra ei asemeni unui nor ce ascunde si soarele, si luna si stelele si ploaia. Trecutul, ca o corabia nemarginita care dainuie si pe care traieste, care ii scalda visele si le ancoreaza de realitatea prezentului, este logodit cu timpul ei. Ah, da, timpul, timpul meu acolo zace nepatruns si netrait. Secundarul zilelor mele sta ascuns in partea asta a sufletului. Picioarele si mainile imi cresc, devenind ramurile dezgolite de frunze ale copacului nostru. Copacul nostru a facut cunostinta cu toti oamenii spre care am privit macar o data- o iubire imaginara sau o prietenie trecuta inainte de a incepe, o colega de banca sau o pauza impartita in doi in parcul din spatele liceului, unde am plans prima data cu adevarat, barbatul misterios ce isi intoarce vocea impotriva instictului ei de a fugi din calea lui.

Am sa mai scriu despre ea. E ca si cum as alerga dupa celalat rol al meu. Am inteles in seara asta ca ea este durerea si fericirea mea.

Irina

Personal, te simt

Eu am iubit stejarii. Batranii copaci satui de iluzia renasterii si a mortalitatii. Nemarginitii paznici la poarta sufletul meu, mi-au fredonat cantecul ce avea sa mi se intample. Au rupt din scorta lor plouata peste veacurile lumii cu univers chemand alt univers, cu molecule moarte de atomi strigand la poarta sufletului meu sa vina odata ispita sarutului si a atingerii. Nemasurati in timp si in vechime, in amintiri sau flori trecute de iasomie, stejarii falnici ai dragostei mele, si-au leganat usor crengile si mi-au zgariat pe tample cu rasina ca am sa adorm la umbra lor cu tine, incredintat verii,incredintat si mie.

M-am reintors cu talpile mai arse si mai puternic sangerand a fire de iarba proaspata, a fan cosit si a loc de neimaginat pentru cea care am fost candva, pentru cea care inca sunt. Ma intorc aici, mereu regasita si in cautarea mea, a timpului meu, a visului pe care am promis sa-l implinesc inca de cand alergam pe coridoarele iubirii, tristetii, renasterii si continuarii mele.

Scrisoare selenara

Dragul meu,

Incep sa-ti scriu manata de reflexia amintirii tale in claritatea cerului de astazi. Goala imi simt  mintea cand alerg prin campul cu vise. Imi sfasie marginile rochiei toate manunchiurile astea aspre de maci. Mereu am spus ca o sa te aduc aici intr-o zi… Sa vezi unde adorm mereu. Sa intelegi cum imi ingenunchez gandurile cand visez la tine. Sa priveste si tu rosul sangeriu in care ma plimb. Ah, as vrea sa-ti ascund noptile pe care nu le petreci cu mine sub spicele aurii ale graului care imi cerne clipele. Sa nu le mai gasesti niciodata. Pentru ca asa ai fi nevoit sa te intorci intotdeauna la mine. Stiai ca sunt egoista cand mi-ai spus ca ma iubesti. Acum, la mile distanta de ziua aia, imi dau seama ce incercai sa-mi spui. Sa tanjesc dupa ideea de tine e mai presus decat orice dor pe care l-am incercat vreodata.

Primul pas schioapata alaturi de primul cuvant. Sa ma astepti si in noptile urmatoare, eu vin, calcand peste ghemul de pamant si petale. Alerg spre tine, intorcandu-ne impreuna in campul meu cu vise. Uite, ti-am zis ca o sa-ti placa … Aici am invatat sa iubesc, si acum dragostea mea striga, flamanda dupa atingerea ta.

Irina

Gandul florilor

Gandul florilor de mai paste tacut la umbra mersului tau,

Iar mersul tau, alene, chibzuit si enervat de asfaltul lanced

Se lasa privit de mine.

Ore in sir, si minute, si vreme indelungata,

Ma iubeai pierdut si regasit dinspre nepasarea fragede a norilor

Pana spre muzica nebuna de note, vie de sunete a copacilor sub care m-ai intalnit.

Iar eu iti lasam gandul ca curga prin mine, si mintea ca muste din pieptul meu pictat in albastrul marii.

Iti lasam numele sa il strige pe al meu si atunci stiam ca esti tu.

Te opreai sa aprinzi noaptea, iar eu stingeam ziua, lasandu-te ametit de mirosul de mai.

Iti culcam zambetul sub caldura coastelor mele si tu imi multumeai

Pentru taceri, pentru culoare, pentru dezgroparea fericiri din noi

Si pentru pierderea gustului de nesiguranta si nasterea sentimentului.

Irina

Iubitei tale

Sa-i spui iubitei tale ca framantarile nocturne ce cad peste salcamii ninsi ii ung tamplele abrupte

Si ca de fiecare data cand mor copacii, mor si zambetele ei.

Sa-i spui ca vitrinele magazinelor tremura cand capteaza imaginea ei

Si ca asfaltul strazilor isi astupa urechile cand pasii se nasc pasii ei frantii.

Sa o asculti cum isi cheama plansul haotic si cum asteapta sa izbucneasca in ras,

Si atunci sa o prinzi, inainte sa fuga, inainte sa cada, inainte sa treaca printre strainii schiopi de sentimente

Sa o aduci la tine.

Si sa o privesti cum isi poarta umerii drepti incarcati de curaj

Si sa ii legeni ochii grei de amintiri.

Sa-i spui iubitei tale cand e noapte

Sa stie sa-ti adoarma peste hotarul de sticla al viselor pe care le aveti impreuna.

Sa o trezesti cand isi zbate pleoapele de dor

Si sa o cuprinzi cu vesnicia verii.

Sa-i spui iubitei tale cand vrei sa cresti cu ea, sa-ti spui iubitei tale ca mainile ei acopera luna.

Si atunci ea o sa te iubeasca.

Irina

Eclipsa de spirit, eclipsa

Jocul libertatii si al penumbrei, al buzelor frante de alte buze, al ochilor mistuiti de alti ochi, al coastelor imbratisand alte coaste si al sufletelor hranite din alte suflete.

Graba luminilor si al fluturilor care graviteaza sacadat in jurul ghemului de iluzii perverse si pacatoase ce intretin mintile pierdute, fuga absurda a mainilor in cautarea pamantului si risipa prafului in speranta nejustificata a ploii.

Mersul usor si iubirea grea. Apasarea nevinovata a corzii vocale sudate de alte note muzicale, trupesti si trecute sub tacere.  Arcuirea trupurilor calde, despiralizate sub urletul noptii, arcuirile nevralgiilor albastre, ale iubitilor si ale prietenilor care adorm sub sunetul aplatizat al tocurilor care le-au dansat fericirea, ale parintilor nesperat de rugatori pentru care copiii raman copii, al norilor dezvoltati din frecventa metaforelor, ale poeziilor explicate pana la absurd, ale sentimentelor reduse la esenta serilor de mai.

Deasupra ta se intampla lumea mea, in dreapta vietii tale se desparte dragostea mea, in centrul a tot ce nu esti exista regretul meu, din totul pe care l-ai inventat ai ramas doar tu…Cruda, necunoscuta, inchisa, la fel ca marea in noptile cu furtuna clara.

Irina

Gaseste-mi loc sa nu ma pierzi

Imi fugaresti cuvintele,unul dupa altul, imi alinti sentimentele. Imi existi, atunci cand eu ma pierd si imi canti atunci cand imi mor suntele. Ti-as picta orizonturile fericirii pe care ti-o doresti, ti-as inventa un rosu aprins mai domol,mai linistit. Ti-as cauta cararile nisipoase si marile adanci in care iti inchizi gandul. Ti-as fura iluzia si ti-as cultiva in sufletul,din nou, visul, din nou speranta, din nou nebunia. Ti-as incetinii timpul greu pe care il porti, ti-as muta plaja nesfarsita a iubirilor nascute in iarna, nascute din lacrimile sarate ale lunii si stinse in rugile amare pe care le-am rostit impreuna. Pentru ca visele mele nu vor muri nicioadata, ele au sa iti planga si au sa iti rada verile si noptile, cand tu te pierzi, cand tu te ai, eu te am, cand tu iubesti, eu iti iubesc. Luna mea nu mai e amara…

Irina