Crede-ma cand iti spun ca nu stiu din ce sunt facuti oamenii. Ii vad cateodata cum trec pe langa mine-lanturi metalice carora le lipseste mereu cate o veriga, si raman pe margine asteptand sa li se ciocneasca sufletele. De multe ori, astept si cate o vesnicie. Spre exemplu, ieri plecasem hotarata sa caut Timpul Prezentului, la fel ca Stefan al lui Eliade( eu a cui Irina as fi, ma intreb…). M-am lovit de un barbat si de o femeie, sarutandu-se pe bordurile albe ale orasului si imi imaginam ca daca si-ar ridica bratele cat mai sus, as trece pe sub Poarta Sarutului. Si astfel, as fi intalnit Creatia, iar Oamenii ar fi fost adoposturi calde pentru secretele lumii. Insa prea curand, mult prea curand, am aflat ca lucrurile din jurul meu nu sunt nici pe departe traduceri poetice ale abstractului si imaginarului promovat de arta. Intalnirile dintre oameni iau forme nevazute, sunt invizibile, nu provoaca ochiul visatorului obsedat de sentimente la nimic. Pentru ca nu exista nimic. Mult timp mi-am inselat gandul ca dincolo de constructia lenesa a trupurilor, sta povestea si undeva si mai departate, sta adevarul, ascuns. Adevarul ca o sfera imposibil de stapanit locului tradeaza filosofiile noastre cotidiene, dezintegreaza ispitele si iluziile, lumineaza spatiile, respectand prestanta intunericului.
Habar nu am din ce sunt facuti oamenii. Dar crede-ma ca tare as vrea sa aflu, sa-mi consum intrebarile-viciu si sa-mi las la vedere existenta zidita undeva printre primele trepte ale unei zile pe care am uitat sa le parcurg. Sar direct acolo unde marginile adevarului sunt acoperite violent de absurdurile intamplatoare si anorexice ale unei zile.
Irina
