Simteam raceala podelei. Umerii se propteau in spatarului de lemn al patului, iar gandurile stateau contra, pentru a nu ma lasa sa ma intind dincolo de uscatul amintirilor mele. Imi imaginam reflexia alba, aproape sticloasa a pielii in lumina cruda care intra pe fereastra. Lasasem perdeaua trasa, sa simt nasterea toamnei cu toate povestile sau clipele care nu ni se spun atunci cand suntem mici. Imi pierdusem increderea in binele colectiv al oamenilor, asa ca acum incercam sa fiu eu principala eroina a povestii in care ma aflam. Asa ca renuntasem la haine si la sunetele de umplutura. As fi pastrat geamul deschis daca nu era prea frig…As fi putut sa aud cuvinte mute pe care nu le aud in alte locuri, sau nu le pot citi in nicio carte. Cuvinte framantate cu mainile poleite de frig ale iernii. Cuvinte desteptate la rasarit si tacute la apus. Cuvinte despre care am auzit ca ar fi vindecatoare de trupuri si de timp. Dar eram acolo intinsa si lenesa pe covorul rosu, inca ametita de aburii ceaiului fierbinte. Daca m-as fi privit din afara, as fi exagerat si mi-as fi spus cu un ochi de artist ca poate si eu as reusi sa reproduc carnatiile translucide ale Tamarei de Lempicka. Mintea imi trecea repede peste obiectele din camera. Le scanam ca si cum le vedeam pentru prima oara, lucru care, de altfel, ma mira. Imi petrecusem nopti urmarind liniile frante ale fotografiilor lipite pe usa sau ale datilor calendaristice de la ultima piesa de teatru, iar acum priveam un teritoriu parca virgin. Odata cu hainele pe care le abadonasem, lasasem la intrarea pe usa si sentimentele. Voiam sa vad cat de libera pot sa fiu. Cat de departe pot sa gandesc si cat de aproape de esenta ma pot afla. Bunica imi spunea cand eram mica cat de potrivite ar fi degetele mele pentru clapele unui pian.
Dar eu ramaneam ancorata in franjurile albe ale covorului si planuiam evadarea.
Esenta adevarului nu poate exista intre cele cateva suflete pacatoase pe care le-am cunoscut acum un timp. Un timp indelungat,calendaristic, insa taios si greu. Amintirile despre care am varsat cuvinte multe,cuvinte abia rostite, cuvinte rastite, revin mai mult ca o dragoste organica, carnala, fara substanta, fara echilibru. Imi aduc aminte despre pasarile albe planand pe deasupra iluziei mele…Abia astazi am realizat haina ponosita a unui adevar care mi-a fost ucis. A unei bucati de suflet care mi-a fost luata si pe care o neg. Am iubit candva, inchisa intr-un singur anotimp, intr-un singur dor, intr-o singura apropiere. Am iubit intr-un loc in care credeam ca doar eu simt, insa in jurul meu gravitau sentimentele celor doi oameni in preajma carora mi-am construit viata, pana la un punct. Punctul in care mi-au murit zilele de joi si placerea inocentei, dar punctul in care mi-au reinviat metaforele si am ascultat muzica primul sarut care mi-a privit sufletul.
Nu stiu daca ne temen de adevar sau ne este rusine. Nu stiu daca il ascundem pentru ca ceilalti sa nu vada ispitele care se hranesc din noi sau din cauza credintei pe care ne-o inducem singuri. Nu stiu daca protejam sentimentele celui de langa noi doar pentru a ingropa trecutul despre care nu vorbim. Nu stiu daca iubirile in care ne pierdem nu cumva o neaga pe prima. Eu stiu doar adevarul meu…Acela ca am iubit si am iertat o amintire inchipuita.
Nu stiu cui trebuie sa multumesc pentru fericirea pe care am intalnit-o, intr-un moment in care ma abandonase speranta sau visul de inceput. Cert este ca acum, iubesc in prezent, iubesc cu mainile, cu ochii, cu buzele si cu tot ce mi-a fost furat inainte. Melodia de aici este ca reper al unei vindecarii in care cred pana la sange.
Tacuta s-a asezat deodata toamna la fereastra mea…Tacuta am fost si eu cand am privit cum frunzele ma acopera cu bruma lor rosiatica si innecacioasa in unele zile, dar atat de revigoranta in altele. Am privit si am ascultat, asa cum faceam odata, cand singura mea scaparea erau strazile Bucurestiului cu tot ce aveau ele, frumos sau urat, sa imi arate, sa imi povesteasca. Niciodata nu am trait senzatia repetarii unui anotimp. Niciodata nu am trait o vara sau o toamna asemanatoare cu cea de dinaintea ei. Clipele trezite din celuloza gandurilor mele s-au concretizat pe patura spirituala si palpabila a frunzelor si a anotimpului in sine. O toamna insorita este ca un vin dulce si fin, care a stat la adormit secole intregi pana sa amorteasca de placere papilele noastre. Un vin care ne incetoseaza mintea si fapta, doar pana la momentul in care vom stii cum sa simtim toamna. Este ca o arta de fapt. Ca o arta naiva prin nivelul sentimentul concret pe care trebuie sa il i gasesti, dar impresionista prin campul frumosului care asterne in fata sufletului nostru. Uneori cred ca stiu ca gust din anotimpul pe care il traiesc acum. In momentele acelea, trag cu lacomie aer in piept si invat cum sa ascult.
Daca as putea sa imi inlocuiesc clipele de ratacire cu crengile inmugurite ale unor copacii, as face-o. As purta culoare deasupra exteriorului meu si mi-as asocia sentimentele si caldura sufleteasca nu cu inima, ci cu o padure insingurata de timp, intretinuta de vant si ploaia. As trai liber si as iubi fara retineri, fara dureri ascunse si melancolii regretate. As picta si mi-as acoperi corpul cu panza albastra de cearsaf, in timpul verii, iar iarna as purta fara jena pulovarul lui gri.
Daca as putea sa-mi las mintea si vocea sa vagabondeze cu nerusinare in toate cinematografele, salile, strazile si amfiteatrele lumii, ale locului meu sfant si drag, daca doar as putea sa-mi strig gandurile razand cu pofta copilului care a descoperit calea jocului si a manifestului impotriva somnului, numai daca as putea sa umblu nestingherita prin curtile oamenilor straini, prin ungherele cu iz de moda secolelui trecut, prin cuferele vechi din piele ticsite cu rochii dantelate, mii de rochii, de palarii, de manusi pastrand amprenta altor perechi, daca as putea sa miros trecutul si sa privesc prezentul cu detasarea si inconstienta omului liber…
Purtarea mea in societatea si locul in care traiesc si in care vreau sa fiu fericita imi inseala privirea asemeni celei mai bine puse la punct iluzii. Eu cred in libertatea si in dorinta mea de a creea. Stiu ca mainile si gandul meu exista independente de prezenta stramba si ingusta a oamenilor care uita sa-si nasca talentul si dragostea. Copii generatiilor in care eu cred nu s-au nascut si nu se vor naste niciodata prin ignoranta si plafonarea oamenilor care nu si-au murdarit niciodata mainile de culoare, care nu au surprins niciodata un zambet sincer prin lentila imaginara a unui aparat de fotografiat sau care nu si-au tipat niciodata sufletul in fata unei multimii de oamenii.
Eu stiu ca vreau sa fiu libera. Pana acum, realizarea mea cea mai mare este un gand, un fapt real si concret: acela ca iubesc neingradita si sunt iubita la fel…
In seara asta mi-am descoperit din nou sufletul. Sufletul adevarat, indepartat si tapetat cu toate amintirile despre care vorbesc sau despre care tac, cu toate intensitatile astronomice care imi ofera credibilitate si adevar. In serile ca asta imbratisez, cu marginile dezvoltand intepaturi sacadate, imbratisez adevarul meu, al povestii mele. Asa am descoperit, in penultima zi a lunii august, ca in sufletul meu traiesc si vor traim mereu, doua sufletele, doua perechi, doua prezenturi si doua trecuturi. Unul este el-dragul meu, iar celalat suflet este al ei. Am sa ii spun M., pentru ca isi ascunda candva prezenta sub numele iluziei, sub numele de Maria. Mie imi placa insa, sa ma gandesc la ea, ca fiind oglindirea mea. Oglindirea trairilor mele. A gandurilor sau a frustarilor, a temerilor si a sperantelor, oglindirea trecutului si presimtirea viitorului . Partea asta a sufletului meu este bulgarele, cufarul meu cu amintiri si lucruri pretioase. Inauntrul eu pastrez ceea ce uneori poate nu imi mai amintesc sau poatre mi-e greu sa o fac. Pastrez zile, zile nesfarsite inlantuite unele de altele cu firul subtire si nemuritor al cuvintelor. Pastrez ploile toamnei zugravite pe o muzica vie si strang cu sarguinta si devotament fiecare lacrima care mi-a alunecat pe obraz. Pastrez tot ce am trait vreodata, asa cum am trait, neslefuit si neintinat, neamagitor si deloc patetic, crud ca ochii unui copil si protejat de indiferenta si nepasarea lumii.
M. are maini frumoase care par sa nu fi tinut niciodata o alta pereche, dar care in acelasi timp imi par sa fi cucerit tarmul marii si sa fii cunoscut aspreala pamantului pe care paseste. Aura amintirii si a trecutului o invaluie si pluteste deasupra ei asemeni unui nor ce ascunde si soarele, si luna si stelele si ploaia. Trecutul, ca o corabia nemarginita care dainuie si pe care traieste, care ii scalda visele si le ancoreaza de realitatea prezentului, este logodit cu timpul ei. Ah, da, timpul, timpul meu acolo zace nepatruns si netrait. Secundarul zilelor mele sta ascuns in partea asta a sufletului. Picioarele si mainile imi cresc, devenind ramurile dezgolite de frunze ale copacului nostru. Copacul nostru a facut cunostinta cu toti oamenii spre care am privit macar o data- o iubire imaginara sau o prietenie trecuta inainte de a incepe, o colega de banca sau o pauza impartita in doi in parcul din spatele liceului, unde am plans prima data cu adevarat, barbatul misterios ce isi intoarce vocea impotriva instictului ei de a fugi din calea lui.
Am sa mai scriu despre ea. E ca si cum as alerga dupa celalat rol al meu. Am inteles in seara asta ca ea este durerea si fericirea mea.
Eu am iubit stejarii. Batranii copaci satui de iluzia renasterii si a mortalitatii. Nemarginitii paznici la poarta sufletul meu, mi-au fredonat cantecul ce avea sa mi se intample. Au rupt din scorta lor plouata peste veacurile lumii cu univers chemand alt univers, cu molecule moarte de atomi strigand la poarta sufletului meu sa vina odata ispita sarutului si a atingerii. Nemasurati in timp si in vechime, in amintiri sau flori trecute de iasomie, stejarii falnici ai dragostei mele, si-au leganat usor crengile si mi-au zgariat pe tample cu rasina ca am sa adorm la umbra lor cu tine, incredintat verii,incredintat si mie.
M-am reintors cu talpile mai arse si mai puternic sangerand a fire de iarba proaspata, a fan cosit si a loc de neimaginat pentru cea care am fost candva, pentru cea care inca sunt. Ma intorc aici, mereu regasita si in cautarea mea, a timpului meu, a visului pe care am promis sa-l implinesc inca de cand alergam pe coridoarele iubirii, tristetii, renasterii si continuarii mele.
Incep sa-ti scriu manata de reflexia amintirii tale in claritatea cerului de astazi. Goala imi simt mintea cand alerg prin campul cu vise. Imi sfasie marginile rochiei toate manunchiurile astea aspre de maci. Mereu am spus ca o sa te aduc aici intr-o zi… Sa vezi unde adorm mereu. Sa intelegi cum imi ingenunchez gandurile cand visez la tine. Sa priveste si tu rosul sangeriu in care ma plimb. Ah, as vrea sa-ti ascund noptile pe care nu le petreci cu mine sub spicele aurii ale graului care imi cerne clipele. Sa nu le mai gasesti niciodata. Pentru ca asa ai fi nevoit sa te intorci intotdeauna la mine. Stiai ca sunt egoista cand mi-ai spus ca ma iubesti. Acum, la mile distanta de ziua aia, imi dau seama ce incercai sa-mi spui. Sa tanjesc dupa ideea de tine e mai presus decat orice dor pe care l-am incercat vreodata.
Primul pas schioapata alaturi de primul cuvant. Sa ma astepti si in noptile urmatoare, eu vin, calcand peste ghemul de pamant si petale. Alerg spre tine, intorcandu-ne impreuna in campul meu cu vise. Uite, ti-am zis ca o sa-ti placa … Aici am invatat sa iubesc, si acum dragostea mea striga, flamanda dupa atingerea ta.
