6 martie
Momentul in care durerea sau resemnarea sau furia pe care o strangi in tine si pe care o lasi sa roada din interiorul tau confectionat din metal coroziv si epuizabil, devine strict o durere fizica, e cel care ajunge sa defineasca prea mult din tine. E ca o febra musculara care nu se trateaza cu aspirina si nici cu bai calde . Doar cu amintiri si cu scene din niste piese de teatru la care nu ai fost niciodata. Cu niste actori buni, dar tristi. Precum niste circari. Plecati prea devreme de acasa, cautandu-te pe tine printre straturile groase de machiaj pe care le poarta cu greutate. Tot ce ii salveaza e faptul ca au invatat cum sa o faca. Cum sa isi transpuna “eu”-ul in fata unor oamenii care vin sa cotrobaie prin iubirile si deziluziile altora, caci ale lor sunt ori penibile, ori banale, ori tragice, ori lipsesc. Imi port zilnic in ghiozdan toate alegerile pe care le-am facut pana acum. Sunt destule, si parca ma simt gata sa o iau de la capat si sa mai indes inca una printre toate aparentele care stau ascunse intr-un decor ce din afara pare rezistent. Garantia pe care o primesc in schimbul unor dureri in spate si in umeri, nu exista intotdeauna..
Port in spate un decor in care ascund infatisarile unor oamenii care m-au format, care m-au delimitat si m-au incadrat intre niste lumii ce nu imi apartin, dar pentru ca vin din partea lor, le accept. Lumea mea e lumea lor, iar lumea lor nu sunt eu. Ci sunt doar o clipa, care, banuiesc sau sper, ca le trezeste amintiri, dar despre care nu isi aduc aminte detalii. Si nici ticuri de-ale mele. Si nici priviri si nici atingeri. Nu sunt nici film, nici fotografie, nici bucuresti, nici poezie, cu atat mai putin ego. Sunt tot ce nu pot ei sa fie si tot ce nu gasesc. Sunt o cautare si o regasire pe care nu am le-o mai ofer vreodata. Sunt o zi impartita in mai multe anotimpuri. Sunt o intersectie, o strada aglomerata, o integrata si o resemnata. O bucata din niste scari pe care i-am lasat sa urce. Un loc intr-un cinematograf, ce l-am lasat sa fie ocupat de un om care n-a simtit ca ma apasa, prea rau,prea mult, prea brusc.
In playlist sunt toate melodiile de care m-am ferit in ultima vreme. Le port si pe ele in ghiozdan. E joi, dar joia mea era altceva. Era incarcata de el. De ea. De ea. De ea. Era lina si ma desparteau doar 2 treceri de pietoni de un gand si de un zambet, care acum stau inchise in durerea din picioare, din glezne, din talpi si din brate. Joia, acum, e o febra musculara si o raceala pe care nu o mai tratez , pe care o las sa se vindece de la sine.
Irina.
Lasă un Răspuns