Constat nevoia mea de inlantuiri consecutive cu clipe cu care candva am cochetat sub pretextul muzicalitatii intime. Iarna, imi sunt poeziile mai grele si luminile mai personale.
Metafora intimitatii tale nu o banuieste nici tu
Eu, nici atat. Eu intuiesc doar desprinderea machetelor de vata din gura si din urechile tale
Eliberarea sforilor scortoase de vopseaua alba sub care te camuflezi, fumezi singur fulgii falsi
Inainte sa apuc sa te opresc, aprinzi si bumbacul intepator care ma tine la distanta
Si tesaturile aspre de care iti atarni ochii, ca si cum daca doar m-ai privi, m-ai stii.
Si-ti ratacesc de ieri reflexiile pupilelor dupa silueta mea
Dar tu m-ai invatat, din priviri, cum sa ma ascund in alb.
Irene
