Se zbatea intre a renunta la propriul vis si a se pune in genunchi pentru a cere altora sa aleaga in locul ei. Sub orice forma ar fi vrut sa stie in ce parte sa se indrepte, pe cine sa lase in urma, pe cine sa ia cu ea. Nu ar fi vrut sa plece singura, desi o mai facuse de atatea ori..de prea multe ori. Ar fi vrut sa se lase in niste brate straine care sa o aduca inapoi din marea uitarii in care acum plutea, in care se ineca ar fi zis cineva. Ochii mari cereau sa fie lasata in spate, iar sufletul mort cerea sa fie din nou. Pentru ca asta voia. Isi dorea « sa fie ». Prea uzata si ponosita acum, prea ignoranta si fericta atunci.
Urletul amintirilor o inebuneau. O scarbea, o durea. Cu fiecare zi. Cu fiecare el si fiecare ea. Se lasase modelata in acelasi fel vulgar ca acum ceva timp, cand ignoranta si fericita, nu ii pasa.
Foarte dor si foarte mare, foarte nisip ce o zgarie si foarte trecatoare.
Daca ar fi plecat,stia ca mai devreme sau mai tarziu se va intoarce. Daca renunta, avea puterea de a o lua de la capat, pe acelasi drum sau pe altul pavat cu vise luminate de o varsta de copil. Daca voia, nu o ajuta cu nimic. Daca refuza, si-ar fi dorit. Daca ar fi cautat, risca sa fie dezamagita, iar daca nu o facea, putea sa piarda. Putea sa se piarda pe ea.
Foarte nehotarata si foarte doritoare de a-si abandona sufletul pe jos, calcat in picioare de miile de talpi gri,desculte,reci, urate, zbarcite de vreme, nevinovate.
Spatiul dintre ea si o posibila viitoare scapare era gol dar nu o lasa sa treaca dincolo. Daca ar tipa, nu ar auzi-o, daca ar tacea, s-ar sparge tacerea in propriul sufletul.
Uitata de tot ce candva ii era drag si apropiat, fata cu fular rosu pentru care timpul candva nu conta, acum se apucase cu mainile, disperata, de el si il implora, nu ii ofera motive dar il ruga sa ramana, sa se opreasca, sa o ajute sau sa o ridice.
Rutina o striga pe nume si ea ii raspundea cu fiecare zi pe care simtea ca o mai retraise.
Prea violenta. Prea lasata la intamplare, prea vara.
Irina.
Lasă un comentariu